#PovestileMele

33. Acceptă. Iubește. Împarte. Visează.

Scriu povestea asta dintr-un tren ce mă duce din Kiel spre Hamburg. Apoi o oră de zbor spre Paris. Încă două în RER și înapoi acasă. După 3 zile de pauză. Eu cu mine.Tocmai am împlinit 33 de ani. Ieri. Și tot ce mi-am dorit de ziua mea a fost o pauză. Una de muncă, de casă, de telefon, email și pe alocuri de anumiți oameni. Anul 32 a fost minunat, plin, cu o viață nouă așezată.

A fost, în aceeași măsură, un an în care am luptat cu depresia, cu dorul, cu adaptarea la un loc nou de muncă și un sindrom al impostorului ce pare că se mărește direct proporțional cu vârsta și avansarea în carieră. Am trăit din bucăți strânse în zilele bune, cu liste interminabile cu ce trebuie să fac, cu impunerea că e musai să fie bine, cu nevoia de a controla orice detaliu mărunt, doar pentru a îmi da senzația efemeră că am controlul propriei vieți.

Nu a fost un an urât, ba din contră, a avut în el atât de mult frumos și atâta omenie că uneori m-am întrebat cum de merit toate astea. A fost însă epuizant, cu nevoia asta nebună de a face tot, și a face totul bine, și a controla orice. Până am realizat că mă pierd în ritmul ăsta.Eu am nevoie de somn, de zile în care să nu fac nimic, de timp în care să visez cu ochii deschiși. Am nevoie să fug. Am nevoie să mă bucur. Și primul pas e să accept că listele cu “things to do” nu se termină. Dar pot alege uneori să le las deoparte.

Să accept că nu pot controla oamenii de lângă mine, greul din viața lor, sau deciziile care mai apoi mă vor lovi pe mine.În goana de a bifa liste, de a controla, de a găsi un sens chiar și acolo unde nu mai era nimic de găsit m-am epuizat până la punctul în care puteai să mă faci să plâng pentru că îmi atrăgeai atenția la o virgulă pusă prost într-un email.

Am învățat, cu fiecare pas, să accept. Am început să renunț la liste. Am realizat că oamenii buni din viața mea merită să fiu lângă ei în varianta mea cea mai bună, iar asta nu înseamnă în niciun caz un om mereu în alergare după ceva ce nici el nu știe prea bine.

Am plecat la Kiel ca să am timpul și spațiul de a îmi închide socotelile cu anul 32. Am profitat că băieții de la byron începeau turneul în Germania fix de ziua mea, pentru a alege locul și contextul.Cum a fost? Aproape magic. Am mers în total vreo 45 de km pe jos în ultimele 3 zile. Am stat puțin spre deloc cu nasul în telefon. Am citit 2 cărți. Am vorbit de ziua cu oameni dragi. Am mers pe o plaja cu nisip fin și am salutat Marea Baltică. Am mâncat tort într-o cofetărie deschisă în 1888, cu un om drag și bun și care îmi aduce mereu aminte că prieteniile se leagă uneori neașteptat și pot crește chiar la distanță. Am dormit legat peste 6 ore, ceea ce a fost vindecătoar după ceva săptămâni de somn puțin și agitat.

Și la un moment dat, în toată liniștea ce mi s-a așezat în minte și-n mine, am realizat că am uitat să visez. Am lucrat așa mult la listele din ultimul an că am uitat să visez la ce vreau. Am uitat să ma uit la mine și să mă întreb ce-mi face bine, care-mi sunt lucrurile dragi.

Așa mi-am adus aminte ce drag îmi e scrisul. Și ce libertate e mersul pe jos, în aer liber. Ce fain e să iți faci timp pentru oameni dragi. Cât de mult ți se întoarce dintr-o faptă bună.Încep anul 33 cu acceptare. Înconjurată de iubire. Cu vise frumoase. Și mai ales cu puterea de a da mai departe.O parte din magie a fost și concertul de aseară. Am mai scris pe blogurile vechi că-mi sunt dragi și am o legătură tare specială cu muzica celor de la byron.

Am descoperit-o de la un om cu care am avut o relație-dramă, dar care mi-a trimis prima dată piesa Losing Control – iar 13 ani mai târziu rămâne una din piesele ce mă definesc. Am împărțit-o cu oameni dragi, am iubit, plâns, am definit perioade din viață cu un album de-al lor. Am crescut cu byron în căști, în mașină, pe drumuri. I-am văzut live târziu (să tot fi fost vreo 5-6 ani de când îi ascultam), și apoi mereu am negociat dacă prefer acusticele sau electricele lor, în funcție de cum eram eu în perioada aceea.

Sunt oameni pe care îi admir dincolo de muzica lor, ci pentru că dacă este vreun motiv pentru care mereu ma întorc la ei este tocmai pentru că mereu au adus un pic de nou. Nu am crescut doar eu, au crescut și ei, iar intre Losing Control-ul de acum 13 ani și Nouă, piesa proaspăt lansată, găsesc mereu o bucată din mine gata să râdă, să cânte, să țipe, să plângă, să vibreze atunci când îi vede pe scenă.

Aseară a fost special din multe motive. Ei încep un turneu în Germania, o serie de 14 concerte condensate în 3 săptămâni. Un turneu care nu are ca target comunitatea de români din Germania, ci vrea să fie o formă de învățare prin practică. Cred că pentru niște oameni care au un loc confortabil în muzica de acasă, ceea ce fac ei e fix o poveste despre profesionalism și ne-plafonare. O poți lua din muzică și duce oriunde.

Iar dacă nu am plâns când au cântat o piesă în română pentru mine (one of the best gifts ever, mersi încă o dată), am plâns un pic la bisul ad-hoc ce e o piesă despre fugi, oameni ce s-au pierdut, capitole închise. A fost mișto, și a închis cu zâmbet cercul celor 3 zile de pauză.

Nu știu cum și ce îmi rezervă 33.Dar voi lua lecțiile celor 3 zile, cele ce dau numele articolului, și încep cu ele.

Climb on and find a good story!

Oana

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *