#JurnaleleFrantuzesti La început a fost depresia

Urmată de supraviețuire. Abia apoi de bucurie și recunoștință.

Sâmbătă seară eram în vizită la o amică din State ce stă la Paris de vreo trei ani, la un fel de Ziua Recunoștinței organizată un pic mai târziu din motive de week-end. Spre finalul serii am făcut exercițiul acela de-l vedeți în filme,
un fel de tur de masă în care fiecare dintre cei invitați a verbalizat motivele pentru care este recunoscător anului ce se apropie de final. Și primul meu impuls a fost să mă gândesc că sunt recunoscătoare că am supraviețuit.

Am păstrat gândul, l-am pus într-un colț, am plecat cu el spre casă. O să mă întrebi cum de tocmai asta mi-a venit în minte. Când anul acesta mi-a adus experiența unei altei țări, plimbări faine, o limbă pe care o descopăr și care mă bucură deseori prin faptul că mă face să cânt atunci când vorbesc. Și ai dreptate. Există totuși o parte a experienței mutatului în Franța care mi-a adus gândul acesta. O parte despre care am vorbit puțin, și pe care simt nevoia să pun azi pe pagină, pentru a nu o pierde, pentru a vedea un pic dincolo de culorile frumoase din fotografii, dincolo de plimbări și cărți și cultură și o mitul unei vieți noi pe care ți-o dă experiența emigrării.

Când am plecat (și la fiecare nouă întâlnire avută aici) am fost întrebată ”De ce ai plecat?”. Cu răspunsuri care variau de la ”e o experiență care mi-a s-a propus fără să o caut neapărat” la ”am simțit că e decizia bună”, ceea ce nu am răspuns nimănui – și pentru o bună perioadă nici măcar mie – a fost că am plecat pentru că fugeam.

A trebuit să ajung aici, singură, să mă dezbrac de toate scuzele, să petrec ore în șir cu mine (că oricum nu aveam de ales) să înțeleg. Când am decis să vin aici viața mea părea așezată la locul ei. Un job bun, o relație, o viață socială și proiecte care mă țineau ocupată cam 14-16 ore din 24, ceea ce îmi lăsa destul spațiu cât să respir și să dorm. În spatele lor, o poveste care aproape mă dărâmase în urmă cu trei ani de zile, schelete de temeri și vinovații pe care le ascundeam cât să nu le văd, teama că de fapt trăiesc prin alții mai mult decât prin mine, și o nevoie acută de timp.

Dacă mă întrebai acum un an de zile de ce am nevoie ți-aș fi răspuns că vreau mai mult timp. Și am găsit varianta simplă de libertate. Las totul și fug. Ceea ce însă nu-ți spune nimeni atunci când fugi, când primești libertatea absolută a timpului și a noului început, e că libertatea asta te sufocă. Pentru că, pentru prima oară în mulți ani, am fost eu cu mine. Plus tot timpul acesta nou dobândit, care însă a fost – cel puțin în primele luni de aici – gol și sec.

Când am ajuns, stăteam într-un apartament temporar, și senzația de instabilitate era accentuată de asta. Zile scurte, lumină abia după 9 dimineața, ploaie cam șase zile din șapte, și în a șaptea ceață. Plângeam din orice, dormeam puțin și prost, atacurile de panică cu care mă luptasem acum ceva vreme au revenit în forță, la fel și accesele de bulimie. Ieșeam din casă în weekenduri, cu plimbări lungi menite să mă epuizeze fizic, la finalul cărora simțeam că nu îmi mai simt picioarele. Însă cu prea multă umezeală și vânt ajunsesem să fiu răcită cam permanent. Un fel de cireașă pe tortul stării mele gri a fost acneea mea rozacee, care s-a activat cu un acces de forță. Știam că tenul meu să o ia razna de la schimbare, nu mă așteptam însă ca brusc fața mea să devină roșie, plină de coșuri groase și dureroase pe care orice aș fi făcut nu puteam să le ascund, și să îmi vină să sparg oglinda de câteva ori pe zi.

În primele două luni din experiența #JurnalelorFrantuzesti am visat la un bilet de întoarcere acasă cam la fiecare două zile. Simțeam depresia cum mi se strecoară printre coaste, știam la fiecare telefon cu oameni dragi că ei mă
simt și că nu pot să ascund, și mai ales am înțeles la un moment dat că am de ales. Că de fapt am primit ceea ce am cerut cu îndârjire în ultimii ani: timpul și începutul. Și că alegerea de a le lăsa să mă sufoce sau a profita de ele ca de un dar, este a mea.

Ce a ajutat? În primul rând sistemul de suport. Mama, siameza, prietenul bun căruia îi trimiteam poze cu chestiile pe care le scriam pe o agendă, prietenul care mă suna o dată la două săptămâni să bem un pahar de vin pe Messenger și să povestim orice, prietenul care îmi e aproape un frate, prietena mea care stă în Munich și care a trecut deja prin experiența mutări, și încă câțiva. Oameni care au avut grijă să nu mă simt vinovată pentru că sunt în depresie. Oameni care m-au încurajat pas cu pas. Oameni care mi-au dat din timpul și răbdarea lor și alături de care am descoperit și micile bucurii ale statului departe.

Mai apoi, acceptarea stării de fapt. Pentru un om care nu are răbdare cu nimic și pe deasupra mai este și perfecționist și obsedat de control (adică eu :D), lecția de a învăța totul cu pași mici este una care se învață greu. Am fost nevoită să renunț la liste, la impuneri, la a îmi spune ”trebuie” și să iau fiecare zi pe rând. O zi fără un acces de bulimie sau fără un atac de panică, o noapte în care am dormit 5 ore legate, prima zi când am produs ceva fain la muncă, o oră la telefon cu siameza, o stradă mișto în Paris, o urmă de soare.

M-am reconstruit, bucată cu bucată. Am scos scheletele din mintea mea, le-am șters pe praf, le-am analizat oasele mai vechi sau mai noi, le-am aruncat și am făcut spațiu pentru prezent și pentru viitor. Am spus Mulțumesc trecutului, însă am ales să nu mă mai leg de el, ci să îl las să rămână acolo. Am ales să profit de timpul cu mine. Am citit. Am scris. Am mers. Am visat. Am luat-o de la capăt. Mi-am umplut timpul, fără însă a îl sufoca.

Într-un final a ajutat casa. Spațiul pe care l-am găsit, luminos și cu terasă mare. Spațiul unde mi-am așezat lucrurile venite de acasă, cele pe care am ales să le aduc cu mine. Spațiul unde, în prima noapte petrecută, am dormit 14 ore neîntoarsă. Și când a doua zi mergeam agale spre birou, ascultând MonoJack-șii cântând ”Acum începe totul” am știut că am supraviețuit. Și am dansat pe stradă, cu bucuria
începutului asumat și conștientizat.

Așa că da, sunt recunoscătoare pentru asta. Recunoscătoare oamenilor care au fost acolo. Recunoscătoare terapeutei mele de acum câțiva ani, care m-a învățat să îmi înțeleg reacțiile și să le conștientizez. Recunoscătoare omului care m-a învățat mediația și conceptul de blândețe și bunăvoință în relația cu sinele. Recunoscătoare experienței care m-a făcut să fiu un om mai bun, mai asumat, și mai
plin de încredere în puterile sale.

E aproape un an de când viața mea e în Franța. Nu a fost ușor, și pe ici-colo a fost poate mai greu decât mă așteptam. E însă anul în care am învățat cel mai mult despre mine de până acum. Anul în care am schimbat structuri și relații și oameni. Anul în care am făcut curat în mine. Anul la aproape-finalul căruia pot spune că aștept viitorul cu bucurie și nu cu teamă.

Și Mulțumesc!