Urmată de supraviețuire. Abia apoi de bucurie și recunoștință. Sâmbătă seară eram în vizită la o amică din State ce stă la Paris de vreo trei ani, la un fel de Ziua Recunoștinței organizată un pic mai târziu din motive de week-end. Spre finalul serii am făcut exercițiul acela de-l vedeți în filme, un fel de tur de masă în care fiecare dintre cei invitați a verbalizat motivele pentru care este recunoscător anului ce se apropie de final. Și primul meu impuls a fost să mă gândesc că sunt recunoscătoare că am supraviețuit. Am păstrat gândul, l-am pus într-un colț, am plecat cu el…