#PovestileMele

#JurnaleleFrantuzesti Povești din mahala

2 ianuarie 2018. Aeroportul Otopeni. E prea dimineață, după prea puține ore nedormite în ultimele săptămâni. Îmi întorc capul printre rândurile de securitate. Prietena mea cea mai bună, pe care am văzut-o plângând de vreo trei ori în toată lunga poveste ce ne leagă, are lacrimile înnodate. Frate-miu, un munte de un metru-și-aproape-nouăzeci, cu spate lat, pare că a intrat brusc la apă. Strâng tare mânerul trollerului mov, pe jumătate plin cu acte. De ieri și de azi. Cam toți cei treizeci de ani, numărați într-un biblioraft de contracte, diplome, promisiuni.

Scot telefonul, o sun pe mama, vorbesc cu ea mai puțin de un minut, de teamă să nu încep să plâng. Iar. Într-un mod parșiv-rațional, știu că plecarea e cel mai bun lucru pentru mine acum. Plec pentru a putea să învăț lucruri noi, plec pentru a nu-mi mai fi frică de sistemul de sănătate, plec pentru că îmi doresc să mă plimb, plec pentru ca am obosit. Dar dincolo de toate, prima plecare e un fel de operație fără anestezie. Știi că te va face bine, însă o simți până la oase și dincolo, cum te taie și cum sângerează, cu fiecare La revedere și O să fie bine și Ne vedem curând pe care îl pronunți din ce în ce mai neconvingător, din ce în ce mai aproape de leșin.

Sunt în fața porții de unde mă îmbarc spre Paris. În jurul meu, bărbați-muncitori cu mâini bătătorite vorbesc pe Facetime cu odraslele pe care le lasă în urmă. Și plâng. Văd femei îmbătrânite înainte de vreme de grija copiilor ce și-au ales viața departe. Copii care își iau un ultim la revedere de la părinți. Bunici pentru care fiecare plecare mai lasă un gol. În avion e liniște. Din când în când se mai aude o lacrimă căzută prin șervețele. Doamna de lângă mine îmi întinde un șervețel și îmi zâmbește. O să fie mai ușor data viitoare, dar întotdeauna o să doară să pleci. Ea știe, face asta de 25 de ani.
Așa începe aventura mea în mahala*.

(dați drumul să cânte piesa de mai jos, cât citiți poveștile)


Andreea. E medic stomatolog. Ne-am cunoscut când am mers într-o seară cu Valerie, colega mea, la cabinetul ei. Aveam nevoie de niște sfaturi despre cum să-mi completez un formular care îmi deconta tratamentele făcute în România, și în plus am zis că poate am noroc să aibă loc și de-un nou pacient pe listele ei. Am stat la povești vreo jumătate oră, o femeie în ochii căreia citești bunătate și liniște. A ajuns în Franța când era studentă, s-a îndrăgostit de un italian care lucra la cabinetul unde a lucrat ea o vară. A vrut musai să se întoarcă în țară. Însă după ce un stomatolog renumit din orașul ei a avut grijă să nu-i plătească salariul trei luni, asta în condițiile în care lucra 12 ore pe zi, și-a făcut bagajul și a plecat. Nu are loc pentru pacienți noi, ba chiar are o listă lungă de așteptare. În metrou, Valerie îmi spune că e renumită pentru etica pe care o are și pentru că nu te lasă să pleci acasă până nu ți-a făcut lucrarea perfect. Chiar dacă asta înseamnă uneori să ia mai puțini pacienți într-o zi.

Doamna Maria. E o zi de martie târzie, eu tot mă rog să iasă soarele, și ca terapie mă duc în piața de fermieri ce se ține sâmbăta în orașul în care locuiesc. Umplu o sacoșă de spanac și ceapă verde, mă plimb printre standurile cu flori, mă învârt fără un scop anume printre oameni cu liste și gânduri împachetate în hârtie de copt. Între un stand de stridii și unul de căpșuni, aud cântând ”Melc-melc codobelc”, și pentru câteva secunde mă întreb dacă visez sau dacă doar am un deja-vu cam prea realist. Mă întorc în spate și o doamnă cu păr alb și lung, de mână cu o fetiță ce nu are mai mult de patru-cinci ani, cântă unui melc ce se plimbă printre tarabe. Răspund cântând din instinct. Așa a intrat în viața mea doamna Maria. Doamna Maria a lăsat un serviciu de profesoară și a venit în Franța să aibă grijă de nepoți. Ai ei, și ai altor câteva familii de români de prin zona mea de Paris. Băiatul ei e inginer aici, și a zis că după ani de zile în care a plâns de dorul lui preferă să stea aici. Câștigă oricum mai bine decât în România, și toate familiile care au angajat-o au făcut-o mai ales pentru ca cei mici să aibă o ”bunică” de împrumut care să-i învețe românește. Doamna Maria face cursuri despre cum să lucrezi cu copii mici, inventează povești și jocuri pentru ei. Din când în când ne vedem în parc și cea mică răspunde molcom în română, cu accent un pic ardelenesc.

Ionel. Lucrează de vreo lună în șantierul de lângă blocul meu. M-a auzit într-o zi vorbind cu mama la telefon, și de atunci mă salută în fiecare dimineață. E un munte de om, de vreo doi metri, care taie blocuri de marmură pentru fațada clădirii în construcție. Într-o altă viață, a fost apicultor. Acum cinci ani soția lui s-a îmbolnăvit de cancer, a trecut prin operații dureroase și nenumărate drumuri de la Iași la București și retur. Au vândut rând pe rând tot ce aveau, au dat plicuri grele în buzunare de medici renumiți, au ajuns într-un final într-o clinică în Viena cu ajutorul unui medic cu inimă bună. Dar la final, cu o soție al cărei tratament nu e decontat de statul român decât prea puțin, cu doi copii, Ionel a plecat pe șantier. Lucrează cam șase luni pe an, stă în cămăruțe mici cu alții ca el, pune orice ban deoparte. E fericit că vorbește franceză binișor, și e om muncitor, și atunci oamenii îl cheamă la lucru.

Aici e viața mea din mahala. La granița dintre realități. În fiecare săptămână un alt om pe care îl cunosc pleacă din țară. Sau începe serios să caute mijloacele să o facă. Poveștile de mai sus nu sunt singulare. Și le-am ales tocmai pentru ca sunt întâlniri aproape-întâmplatoare. Nu am scris despre colegii extrem de mișto și extrem de romani care lucrează cu mine. Despre foștii colegi de liceu și facultate care sunt în proporție de 70% prin alte tari. Despre prietenii mei cei buni care stau în Londra, München, San Francisco.

Fiecare dintre noi plângem de dor și de frustrare. Și cam toți ne-am întoarce. Ne e frică să ni se îmbolnăvească oamenii dragi și să ajungă printr-un spital. Ne spunem la mulți ani pe Skype și ne trimitem îmbrățișări virtuale. Ne bucuram când găsim biletele ieftine spre București, și uneori ne mințim ca avem timp pentru tot în zilele prea puține pe care le petrecem acasă.

Alegem conștient sa rămânem în mahala.

Pentru că în mahala legile nu se schimbă peste noapte. Pentru că în mahala oamenii vorbesc corect și
politicienii încă mai știu reguli de bază în limba natală. Pentru că în mahala educația vine la pachet cu
rădăcinile. Și rădăcinile le porți cu tine chiar dacă ești departe. Pentru că în mahala citim mai mult, ne
informăm mai atent, suntem mai puternici. Pentru că în mahala suntem aruncați departe de oamenii
dragi, și de dragul lor ne apasă tot ce li se întâmplă.

Și da, se înjură des în mahala. Se înjură cu ură și ranchiună. Cam la fel de des cum se plânge de frustrare
când statul român mai reușește să pune bețe în roate cuiva. Se înjură de fiecare dată când se schimbă
rețete cu medicamente aducătoare de viață pe care nu le poți obține acasă. Se înjură cu fiecare abuz.

Știi ceva, madam Alina Mungiu-Pippidi? Te-am înjurat ieri dimineață cu tot arsenalul strâns în cele 7 luni de mahala, plus cei câțiva ani trăiți pe o străduță din Dristor plina cu băieți rromi cu limbaj colorat, plus rădăcinile de Ploiești. Bineînțeles, înjurături civilizate, că doar sunt masterandă la Universitatea București și am un job serios într-o corporație mare pariziană . Ți-aș scrie un tratat de vreo 10 pagini despre cum e treaba M**E PSD și altele, despre cum ceea ce dumneata numești sub-cultura în alte medii este cea care a revoluționat modul de exprimare, însă nu stau prea bine cu limbajul de lemn, și tu doar pe-acela îl înțelegi.

Ți-aș urla un pic despre nivelul de prostie pe care îl deții când arunci cu generalizări asupra unui procent de 20% din populația României. 17% ca sa fiu exactă, și în creștere. Ca doar la fiecare ora mai pleacă 9. (sursa statistici). Din civilizația pe care o ridici în slavi spre mahala. Ești de-a dreptul amuzanta cum încerci sa scrii un text coerent despre cum nu e în regula sa generalizam ce se întâmplă în politica din Romania, care nu te doare mana sa spui despre noi, cei plecați ca nu avem nici un drept sa ne dam cu părerea, ca suntem prosti, ne-educați și vag spălați pe creier de Facebook și de mai știu eu forțe oculte.

E frumos în mahala. Asa frumos și bine, că mi-e din ce în ce mai clar ca o sa rămân aici. Cu tot dorul de casă care mă apasă și pe care îl port cu mine ca pe un fel de umbră, uneori uitând că e acolo. Eu și cei vreo 3.5 milioane de suntem aici, în mahala. La câți suntem e aproape acasă.


(*de vreo ceva vreme tot văd diverse opinii despre diaspora, mă enervez și apoi trec peste. Dar articolul
Alinei Mungiu-Pippidi mi se pare o nesimțire crasă, din aia de m-a făcut să tremur de nervi juma de zi. Și
pentru liniștea mea am simțit nevoia să scriu despre mahala, cum zice dumneaei că ar fi lumea-diaspora).

One Comment

  • Cristian

    „Și gata!”. A povestit, acum câteva săptămâni, Herta Müller, tare fain într-o prestigioasă revistă germană despre protestele anticorupție din România pornind tocmai de la versurile Adei Milea. „Și gata!”
    Fain scris. Mă refer la ce-ai scris t aici.
    Mahalagioaicelor faine care sunteți!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *