#PovestileMele

Manda-Teleleica și alte povestiri cu o mamaie cool

O sunam de pe drum. Și îi povesteam ce văd pe geam. Uneori, îi explicam de ce nu am mai fost să o văd de o lună și mai bine. De cele mai multe ori îmi răspundea, pe un ton jumătate alint, jumătate ceartă: Iar umbli Manda-Teleleica* peste tot.

Am scris bucăți din textul acesta în minte, azi-noapte. În timp ce visam ca bagajele pentru săptămâna din România să se facă singure (nu s-au făcut, stau înșirate tricourile așteptând să ajungă în troller). În timp ce plângeam de dor. Și de dragul amintirilor. În timp ce mă scanam, pe bucăți de suflet și creier, să găsesc bucăți din ea.

Mamaie a fost ceea ce astăzi am numi o femeie cool. Bineînțeles, la mine la sat era cam greu să fii cool și să te mai și iubească lumea, dar cumva ei i-a ieșit chestia asta. Cam cum i-a ieșit în viața tot ce și-a propus. Dacă erai spectator al vieților noastre, mamaie părea o femeie mereu optimistă și mereu în umbra bărbatului și pe urmele copiilor. Care umbră în schimb se mișca după dorințele ei și care urme erau bătătorite de ea înainte de a se lăsa călcate. Și da, știa să se bucure ca un copil de lucruri mici, de cadouri, de îmbrățișările noastre. Ne certa cu glas un pic ridicat și ascuțit și ochii îi râdeau de dragoste. Mamaie a fost un om bun.

Îi plăcea să fie cochetă și aranjată. Stătea în grădină cât îi permitea timpul. Însă în fiecare seară avea grijă să își dea cu cremă pe mâinile bătătorite. Se pensa pe vremea când asta ceva aproape de nefăcut și ne punea să îi tundem vârfurile părului lunar. La 86 de ani avea încă șuvițe de păr negru. Vinerea își pregătea cu grijă hainele de biserică. Bluze moi, de mătase sau vâscoză. Fuste de stofă, multe croite de tataie. Pantofii erau mereu de piele și mereu curați.

Se apropia ziua ei acum niște timp. Eram în camera-atelier de croitorie, vorbind cu tataie ce să-i cumpărăm. El ne-a zis să îi luăm costum, că nu mai are și ea ceva frumos și nou prin șifonier. Ea a avut doar grijă să ne spună să nu cumva să fie negru și să nu fie de babă, că doar la 80 de ani e o tinerică. Uite așa s-a ales mamaie cu un costum mov-gri pe care îl purta cu mândrie. Când i l-am dat ne-a zis râzând că dacă are grijă de el, o putem duce la groapă îmbrăcată așa. Mamaie era o femeie care știa să se respecte.

Cu vreo trei ierni în urmă, am comandat cadourile de Crăciun de pe Sports Direct. Din lipsă de inspirație și știind că stă cu orele pe afară, i-am luat un hanorac mov, pufos. S-a uitat la mine și la mama, apoi ne-a făcut cu ochiul și ne-a zis pfui, acum o să fiu și io cum zic ăia la televizor, trendi. Cu câteva luni înainte să se ducă, am dus-o la doctorul de inimi. Care a descoperit că avea niște bucăți pe lângă inimă calcifiate. Noi am știut că nu e bine. Ea s-a uitat la noi și ne-a zis apoi na, acum măcar puteți spune pe bună dreptate că am inimă de piatră. Mamaie era un om cu umor dintr-o bucată și un simț tare ascuțit pentru ironie.

În casa lor nu era mai nicicând liniște. Stând în centrul satului, toată lumea care avea treabă pe la biserică-grădiniță-cârciumă-magazin sau venea de la oraș se oprea prin curtea noastră. Mamaie era un terapeut răbdător cu toată lumea. Asculta, râdea, îndemna la bunăvoință și la timp. Uneori, fața asta a ei mă uimește și azi, când știu cât de agitată era ea de fel, cum mereu căuta soluții și scurtături pentru orice. Veneau nu numai babele ei, cum le alinta. Veneau femei tinere,  sau cele care au crescut în preajma ei. Și nu știu pe cineva care să fi intrat în camera mică și să nu zâmbească mai apoi. Mamaie era o inimă deschisă și un prieten bun.

Mamaie nu era de la câmpie. Venise de undeva dintr-un cătun de pe lângă Câmpina, pe care eu l-am vizitat târziu de tot, când mi-am luat permisul de conducere. Venise pentru o viață mai bună și pentru Omul ei, că doar numai ea putea să-și aleagă de bărbat fix unul cu care familia să nu fie tocmai de acord. Era cea mai mare dintr-un șir lung de frați, și practic multora le-a fost și mamă, cum i-a fost și fratelui cel mai mic al lui tataie. Povestea despre război cu ochii un pic închiși, cu vorbele curgând rar. Despre cum împărțeau o bucată de mămăligă și despre cum culegea plante de ceaiuri când mergea cu gâștele pe dealurile de lângă casă.

A avut șase copii mamaie. Doi gemeni răpuși de mici de boală, cei doi unchi ai mei, mama și o fată pe nume Gabriela, care a murit de apă la plămâni după clasa 1. Cu Gabriela am semănat de mică, așa că uneori mă striga Găbița prin casă. Am aflat despre copiii ei târziu, când ea deja se mișca greu și eu eram om mare. Povestea despre ei cu drag, dar departe. Tot atunci am aflat că tataie fusese închis o perioadă pe vremea comunismului, și că ea a rămas cu trei copii și serviciu pentru o perioadă, cu teama că nu știe ce se va întâmpla mâine. Mamaia a iubit viața, și nu s-a luat la trântă cu ea. Chiar dacă uneori viața ei a fost oricum, dar roz nu prea.

Una din primele amintiri pe care le am cu mamaie este în Poiana Narciselor. Mergeam acolo anual, într-o excursie. Mai apoi țin minte un drum la Arad, cu trenul. Și cum prima vizită la Peștera Dâmbovicioara am făcut-o agățată de mâna ei. Îi plăcea să se plimbe, și o fascina lumea de dincolo de câmpia din jurul Ploieștiului. Urmărea cu atenție emisiuni despre locuri și culturi din alte timpuri și dacă povestea despre ele părea că a trecut prin toate arcurile de timp și spațiu, căci dădea impresia că le-a descoperit la pas. Dacă mamaie ar fi azi eu, ar fi un călător, un nomad-digial mereu pe drum. Când veneam din vacanțe mergeam cu laptopul la ea, să îi arăt pe unde am fost. Și nu de puține ori am avut surpriza să aflu că știa mai multe despre ceea ce văzusem decât știam eu. Când îmi zicea că sunt Manda-Teleleica, tataie râdea pe înfundate și țipa din camera de lângă apoi numai tu ești de vină de a ieșit copilul așa. Mamaie era un călător.

Printre primele reviste răsfoite erau niște cataloage mari de modă, din Germania. Aveau sute de pagini și probabil tot cam atâtea modelele de rochii și haine de damă în ele. Din când în când, la vreo nuntă din sat, femeile veneau la noi, stăteau ore în șir la povești și alegând modelele. Apoi, pe surse mereu șoptite, se găsea materialul. Și mamaie făcea magie. Rochiile din revistă ajungeau să prindă viața în camera noastră de zi. O rochie lungă, turcoaz aprins, cu falduri într-o parte și o fundă mare la spate. O rochie de mireasă. Erau și lucruri mai simple: un tiv, o fustă mai simplă. Câteodată nici nu lua bani pe ele. Altădată se mulțumea cu o sticlă de lapte și niște ouă la schimb. Mamaie era antreprenor.

Îi spuneam cu câteva zile înainte că merg în vizită. Ca prin minune, apăreau pe masă sau în frigider piftelele cu puțină carne, ceva mai mulți cartofi și toată verdeața din curte. Alea pe care oricât m-aș chinui nu le pot replica. Când ne strângeam pentru mai multe zile la ea, se mai trezea câte unul din noi că ar mânca clătite pe la 10 seara. Și de cele mai multe ori, jumătate de oră mai târziu, ne trezeam cu o farfurie de clătite proaspete în casă. Când am plecat la facultate, mi-a făcut raft în cămară. Cu zacuscă, gemuri, legume conservate în fel și chip. Și chiar atunci când rămăsese singură, și mâinile îi tremurau, tot mai punea ceva în cămară. Să aibă copiii ce mânca. Să am ce lua după mine, că și-așa știe ea că la București mănânc numai prostii. Mamaie era chef în bucătăria ei.

Mamaie mi-a lăsat un pic din toate cele de mai sus și încă câteva. Încăpățânarea. Convingerea că un cântec fredonat la momentul potrivit poate vindeca o zi proastă. Ochii și râsul. Acceptarea. Ieri a fost ziua ei. Iar eu o port mine. Încă îmi e tare-tare dor să o sun, și să îmi spună, pe un ton jumătate alint, jumătate ceartă: Iar umbli Manda-Teleleica* peste tot.

*Manda-Teleleica este o expresie pe care nu am auzit-o în altă parte, decât la ea. E un fel de Wanderlust, varianta din satul unde am copilărit. Un om cu furnici în tălpi și dor de ducă. O Manda care umblă teleleu. A fost ea. Sunt eu.

Bună, sunt Oana și sunt Manda-Teleleica 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *