Fericirea de departe. În porții mici.

Când eram mai mică fericirea erau zilele de vineri când ajungeam la mamaie și mă îndopam cu prăjituri proaspăt coapte și niște chiflele cum numai la ea am gustat. Sau zilele când mă lua tataie cu el în oraș. Fericirea a fost pe rând sunt forma taberelor cu exploratorii, a scrisorilor care veneau neanunțat, a băiatului drăguț care îmi zâmbea la momentul potrivit. Apoi fericirea a căpătat forme abstracte, și am început să o caut: greutatea perfectă, sportul care să mă reprezinte, bărbatul care să mă completeze, jobul ăla minunat care să mi se potrivească mănușă.

Rețeta fericirii era la fiecare colț de stradă: visează, lucrează la vise, gândește pozitiv, și mai ales nu uita că TREBUIE să găsești fericirea. E un fel de dat de-al generației mele TREBUIE ăsta. Îl purtăm în spate, în cuvinte, în acțiuni. Ni l-am lipit atât de bine de modul în care alegem să facem lucrurile încât ajungem să vedem mai mult trebuie și mai puțin ce avem nevoie. De atât trebuie am uitat că există fericire. Am descoperit însă anxietatea, insomnia, tulburările alimentare, migrenele, și sentimentul aproape permanent de învinovățire atunci când nu facem ce trebuie.

Mi-au trebuit câțiva ani să încep să privesc lucrurile din altă perspectivă, și totul a început cu o întrebare pusă cu blândețe și înțelegere: de ce trebuie? Căutând încet pe drumul acesta, am învățat că cel putin 70% din impunerile asupra mea nu aveau nevoi reale. Și mai ales am învățat să mă privesc cu un strop de mai multă blândețe. Am început să nu mai judec alegeri și oameni. Și nici stări. Nu vă gândiți că am ajuns la fericirea aia supremă, dar cel puțin am început să mă bucur mai mult de viață.

Am crezut la un moment dat, în tot procesul acesta, și că fericirea e posibilitatea unui nou început. Așa că mutarea în Franța a venit la pachet cu toată iluzia asta a găsirii de fericire undeva, departe de tot ce aveam înainte să plec. Două luni jumătate mai târziu am descoperit următoarele: că poți plânge uneori din nimic, și mai apoi nimicul ăla să te macine zile în șir, că poți purta mai mult dor în tine decât credeai, că sunt oamenii care rămân indiferent de distanțe și oamenii care uită atât de repede că te doare, că depresia există chiar și în zilele aparent perfecte, că indiferent unde pleci, și oricât de departe, fericirea ține de ce alegi să vezi în tine. Ține de liniștea pe care o poți pune în gânduri, și nu de vreo carte care îți dă cei 10 pași spre calea iluminării și fericirii eterne.

Ba chiar, aș spune că departe e mai complicat de găsit împăcarea și fericirea când ești departe. Scos din resorturile de obișnuință și din zona de confort, te trezești brusc aruncat într-o lume în care ești mai adesea tu cu tine, decât tu cu restul lumii. În spațiul acesta ies la iveală toate zonele gri pe care le-ai ascuns în tine, de teamă să nu te lovească prea tare. Le iei pe rând sau de-a valma în primire și apoi alegi. Le privești, le accepți, le porți cu tine mai departe. Sau le lași să te lege într-o cămașă de forță. Eu încă lucrez la prima variantă 🙂

Nu am rețeta fericirii, și tare îmi e teamă că dacă ai ajuns aici pentru ea, nici măcar nu există una universal valabilă. Știu ce înseamnă pentru mine fericirea în perioada aceasta, de început agățat de trecut, de timp cu mine, de reconstruire.

Zilele când mă trezesc destul de devreme și înaintea ceasului, așa încât am timp pentru cafea, meditat, yoga și visat. Diminețile în care prind invitații de la 10 de la matinalul Radio Tananana (pe care niciodată nu le prindeam în România, din motive de muncă 🙂 ). Plimbările pe jos și albumele faine care le însoțesc. Un video-call din Sibiu, când prietena mea bună a ajuns acolo. O ciorbă de perișoare. Oameni de acasă cu care mă văd și împart povești, când vin în vizită. Căpșunele cu gust care au apărut la taraba din piață. Răbdarea maică-mii care îmi ascultă of-urile și dorurile. Faptul că am reușit să țin în viață două ghivece de narcise mai mult de o săptămână. Cea mai mișto librărie. Plicurile care aduc gânduri scrise de mână. O bere savurată pe o bancă în fața Turnului Eiffel, așteptând să vină noaptea și ora fixă când se luminează, cu prietena mea de suflet. Momentele în care îmi dau timp să respir. Și să mă bucur de acum-aici. Din ce în ce mai dese.

Și apropo de plicuri, am realizat că mai e un pic de tot și vine ziua mea. Și sunt departe. Așa că știu ce vreau cadou de ziua mea. Gânduri bune în cutia poștală. Îmi cereți adresa și vi-o trimit 🙂

Să vă fie fericirea mai degrabă în voi, și mai puțin în ce vă spun alții că trebuie să fie!