Prietenie și literatură. Cu povești de autor.

Articolul de astăzi este inspirat de o fată frumoasă și deșteaptă, care se întâmplă, de vreo nouă ani încoace să fie și prietena mea tare bună. Atât de bună, că a intrat la categoria ”familie”. De Raluca m-au legat, definitiv și iremediabil, dragul de drumuri, muzică bună și cuvinte. Așa se face că ea a lansat Emily’Stories acum un an și ceva, un loc unde veți putea savura pe îndelete povești cu și despre literatură și nu numai. Iar când eu încă nu știam ce să fac mai departe, m-a încurajat să deschid o nouă casă virtuală.
Aș putea rescrie cele 1001 de povești, înlocuindu-le cu toate căutările, serile cu vin și mâncare bună, drumurile mereu cu destinații speciale, vacanțele, lacrimile și căderile inevitabile pe care le-am împărțit. Și printre toate, cărțile pe care le-am mutat de la una la alta, revelațiile pe care le-am avut descoperind o poveste bună, polemicile uneori pline de patos pe o temă literară sau alta.

Așa că în loc de cadou, câteva povești despre prieteniile literare. Trei pentru astăzi (recunosc că am identificat mai multe, însă voi reveni cu ele în alt episod).

Elizabeth Gaskell & Charlotte Bronte
Două femei aflate la capete opuse ale personalității: Gaskell a fost o doamnă care respecta conveniențele, extrovertită, și cu o viață socială foarte activă, în timp ce Bronte, mai ales după ce a publicat Jane Eyre, era o doamnă mai degrabă introvertită, cu un comportament aparte, care își exprima senzualitatea fără a se teme prea tare de gura târgului care oricum avea grijă să o toace pe îndelete. Însă pe cele două le-a legat ceva aparte și unic: erau femei scriitor, într-o epocă în care alăturarea celor două termene era o forma de blasfemie.

Gaskell și-a consolidat faima scriind prima biografie după moartea lui Charlotte Bronte. A fost o biografie îndelung contestată (cea de-a doua ediție a fost retrasă de pe piață, după ce doamna Gaskell a fost amenințată cu procese de diverși domni afectați de povestea ei), fiind considerată siropoasă, acoperind multe detalii din viața lui Bronte și cu o tentă moralizatoare dusă la extrem. Pe de altă parte, doamna Gaskell a făcut pentru prietena ei scriitoare ceea ce a simțit că e mai bine: a scris o biografie prin care moralitatea acesteia este reabilitată, într-o carte care a făcut istorie nu numai pentru personajul ei, ci pentru că este printre primele biografii care pun accent pe viața personală, mai degrabă decât pe realizările profesionale. Mai multe despre relația celor două și controversata biografie puteți citi aici.

CS Lewis & JRR Tolkien
Cei doi au făcut cunoștință în 1926, la o întâlnire a Facultății de Engleză, în Oxford. Iar reacția lui Lewis a fost una care a făcut istorie, scriind despre Tolkien in jurnalului lui că este un ”tip blând, palid și fluent,
fără nici un fel de răutate în el: are nevoie doar de o palmă sau două”. I-au legat mai târziu o serie de interese comune: miturile, poveștile și modul în care poți transmite adevăruri prin arte povestirii, lipsa de interes în ceea ce privește politica și tot ceea ce era legat de concret. Și-au citit unul altuia operele la primele ciorne, și au construit lumi legendare, încurajându-și căutările și aducând în lumea literară a perioadei o perspectivă asupra fantasticului care a schimbat radical istoria literaturii moderne (iar mai aproape de zilele noastre că a spart și câteva recorduri la nivel cinematografic ).

Una dintre poveștile mele preferate despre cei doi (nu mai știu unde am citit-o, și nici nu garantez că este că este reală) este aceea în care cei doi aruncă o monedă pentru a stabili cum vor exploata teritoriul legendelor și fanteziilor pe care le puneau pe hârtie: Lewis s-a ales cu călătoria în spațiu, iar Tolkien cu cea în timp, iar rezultatele se pot vedea în Cronicile din Narnia, respectiv în Stăpânul Inelelor. Prietenia celor doi s-a estompat în timp, iar după ce Lewis a părăsit Oxford pentru Cambridge cei doi nu au mai păstrat legătura. Chiar și așa, legătura dintre ei este una care s-a întins pe mulți ani și a avut un real impact în arta de a scrie, iar o incursiune fascinantă prin anii celor doi la Oxford găsiți aici.

Neil Gaiman & Terry Pratchett
Povestea prieteniei dintre cei doi a început într-un restaurant chinezesc, în 1985. Gaiman, pe atunci un jurnalist la început de drum, urma să ia primul interviu dat de Pratchett, care tocmai publicase cel de-al doilea volum din Lumea Disc. Au devenit prieteni ușor, ajutați de simțul umorului pe care îl împărtășeau. Gaiman începe și el să scrie în aceeași perioadă, și îi trimite lui Pratchett o schița a ceea ce avea să devină Semne bune, carte pe care o vor lansa în 1990. De fapt, ideea de a scrie cartea împreună a fost a lui
Pratchett, iar Gaiman a spus da pe repede înainte (because that was the nearest I was ever going to get to Michaelangelo phoning to ask if I wanted to paint a ceiling with him).

Probabil cea mai dureroasă etapă a acestei prietenii este aceea în care Gaiman și-a văzut prietenul luptându-se cu moartea, după ce a fost diagnosticat de o formă de Alzhaimer destul de rară. I rage at the imminent loss of my friend. And I think, “What would Terry do with this anger?” Then I pick up my pen, and I start to write (sursa). Și dovada ca umorul este acela care salvează uneori durerea și care ne aduce mai aproape de umanitate, și probabil una dintre cele mai emoționate mărturii despre prietenie, literatură și capacitatea de a inspira, o găsiți în filmulețul de aici.

Sunt curioasă, dacă voi mai știți alte exemple și ce vă leagă pe voi de cei mai apropiați prieteni?

PS: La mulți ani, Raluca! 😀