Început

Toate poveștile clasice încep cu formula a fost o dată ca niciodată…Personajele, intrigile, dramele, sunt unice, la fiecare poveste. Chiar dacă tu știi de la bun început că deznodământul va fi același repetitiv și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Povestea mea începe undeva la mijlocul timpului. Sunt sigură că cel puțin un om a trecut printr-o situație similară. Nu am dus nicio luptă extremă între bine și rău. Iar deznodământul e departe de a avea un plural inclus. Sau un cel puțin o linie bine trasată.

Ianuarie 2018. Tocmai am aterizat în Paris. Car după mine un troller uriaș roșu, unul mai mic mov și un rucsac care are ține în el laptopul și hârtiile care îmi definesc viața de până acum (diplome, contracte, și alte câteva). Încă mă simt de parcă plec într-o vacanță. Apoi îmi aduc aminte că avionul avea bilet doar dus, și că mâine voi semna contractul de muncă aici. Am 31 de ani și cred că tocmai am pornit în cea mai mare aventură de până acum. O viață nouă.

Două luni mai târziu. Azi e prima seară pe care o petrec în apartamentul pentru care am contract pe următorii trei ani. Locuința cu numărul 10 de când am plecat de la mama de-acasă, și prima în tot acest interval pe care am mobilat-o și decorat-o singură. Un spațiu de 32 de metri, cu o terasă mare și luminoasă, în care viața mea trecută s-a așezat pe rafturi și viața mea de acum își găsește un nou spațiu virtual.

În intervalul acesta, am trăit mereu la mijloc. Cu gândul că e totul doar temporar, cu senzația de vizitator pe care ți-o dă o casă-hotel. Mi-am petrecut timpul liber ascultând toate albumele în română pe care niciodată nu găseam timp să le ascult în căști. Am mers pe jos cam cât tot anul trecut cumulat. Am citit două cărți pe săptămână. Am scris în gând, și am desenat idei pentru cândva.

Cândva se întâmplă azi, o dată cu primii pași pe acest blog.

E aproape primăvară, și e un moment bun pentru începuturi. Fie ele în formula clasică sau nu.